13.12.2023

 Ai remarcat ca iti vine sa scrii atunci cand esti jos? Parca e o sursa de inspiratie pentru cuvinte. 

 Cufunda-te in starea pe care o ai. Absoarbe-o. Nu fugi de ea. Ce simti? Simt furie, frustrare, nedreptate. Si consider ca e normal sa simt asa. Dar mai simt ca trebuie sa incerc sa obtin un feedback din asta. Doar ca e ciudat ca nu e ca un feedback in urma unui lucru pe care il consideri esec. E un feedback pe care trebuie sa mi-l dau singura. Un feedback despre cum pot sa asimilez orice situatie de genul asta, sa gasesc o parte pozitiva, sa corectez ce tine de mine si sa merg mai departe. 

Cred ca orice situatie negativa e buna. Pentru ca, in primul rand, ma scoate din zona de confort. Iar apoi ma face sa invat lucruri despre mine si despre reactiile mele. 

Primul impuls e sa ma razbun. Apoi imi dau seama ca nu e despre cealalta persoana, e mai mult despre mine. Mi-ar face mie rau in primul rand, ca un bumerang. Si pe interior, si pe exterior. 

Apoi ma gandesc ca poate am nevoie de mai multa experienta. Ca, poate, toata situatia asta mi-a facut un bine, de fapt. La fel ca binele pe care mi l-au facut atatea situatii pe care le consideram negative. Poate ca mi-ar fi afectat concediul. Poate ca o sa ma impinga sa plec. Poate ca ma face constienta de cum ii afecteaza pe cei din jur comportamentul nostru. Poate. Ramane de vazut.

E nedrept. Chiar e. Dar stiu ca va fi drept daca depun suficient efort. Va fi drept atunci cand trebuie, nu cand vreau eu. La fel cum a fost mereu. Important e sa perseverez, asa cum am facut mereu.  

Dar mai am franturi de momente in care imi revin toate "traumele" si incep sa ma intreb daca "I`m worth it?".  Imi revin nesigurantele. Si temerile. Si parca am nevoie de validarea celor din jur. Parca am nevoie sa imi zica cineva " yes, you`re worth it." 

Apoi imi aduc aminte ca nu va veni nimeni niciodata sa imi zica asta. Si chiar daca va veni, nu va conta. Pentru ca eu sunt singura care trebuie sa se convinga. Si da, I am worth it. Iar daca nu sunt, voi face in asa fel in cat sa fiu. 

Trebuie doar sa nu uit niciodata de unde am plecat si care sunt riscurile. Sa nu cred niciodata ca am ajuns sus, ca fix atunci voi cadea. Sa raman ancorata in realitate. Doar ca trebuie sa invat cum sa echilibrez realitatea mea din cap cu realitatea. Si sa nu las temerile sa ma acapareze. 

 

 

Ce imi place cel mai mult la mine?

Cred ca e o intrebare grea, pentru ca in general tind sa nu imi placa foarte multe lucruri la mine. Cel putin declarativ. E mult mai usor sa afirmam ce ne place la altii. Pentru ca nu e nimic personal.Dar cred ca cel mai mult imi place faptul ca sunt sincera cu mine si cu viata, ca nu renunt cand e greu si ca incerc ies constient din zona de confort. 

Ce nu imi place la mine? 

Faptul ca imi e greu uneori sa imi schimb anumite reactii, desi sunt constienta ca nu sunt benefice. Si ca, subconstient, ma cred superioara cumva. 

Care e cel mai mare vis al meu? 

La modul ideal, sa isi revina planeta si cu toate organismele de pe ea. Sa nu mai sufere nicio fiinta. Sa protejam resursele. Sa nu mai inmultim si sa ne mai inmultim necontrolat. Dar asta nu se poate, sau cel putin nu tine de mine.. 

La modul neideal, sa descopar toata lumea. 

 

 

16.10.2023

Lasa orice stare asa cum e. Las-o sa se astearna. Absoarbe-o. Diger-o. Intelege-o. Accept-o. 

Apoi depaseste-o.

Nu te mai victimiza. Nu iti mai spune ca iti e frica. Nu mai amplifica. Si nu mai lasa pe nimeni sa te nedreptateasca in niciun fel. 

Esti un om perfect capabil si imperfect in acealasi timp. Dar e ok. Trebuie sa te accepti asa cum esti. Vei face fata. Vei fi ok. Vei trece peste. Pentru ca poti si mereu ai putut. Indiferent de ce ti-au zis ceilalti.

26.09.2023

Cateodata imi place mult sa fiu singura. Cu gandurile mele. Vorbind cu mine si dandu-mi seama de ce imi place si ce imi doresc cu adevarat. Fiind cat de sincera as putea fi, pentru ca stiu ca nu e nimeni care sa ma judece. Decat eu insami.  Cred ca e cea mai buna terapie. 

Ma uit in jur si in trecut. Incerc sa imi iau repere. Incerc sa fiu cat de realista pot. Nu mi-ar mai placea sa fiu Andrada de acum 10-15 ani. Ma bucur ca am lasat-o in urma.

Ma uit in oglinda si imi dau seama ca zilele de tinerete imi sunt numarate. Dar parca dincolo de urmele ce vor deveni riduri in curand se afla multe experiente de care nu m-as lipsi pentru nimic in lume. Nimic nu e gratuit in viata. Pentru orice vine o nota de plata. 

Ma uit in fotografiile mai vechi cu mine si imi dau seama ca, desi eram mai tanara, nu stiu daca aratam neaparat mai bine si nici nu emanam ceea ce eman acum: incredere in mine si gratitudine pentru ceea ce sunt si unde sunt. Iar cred ca asta este mai important decat orice frumusete fizica. 

Ma uit in jur si cateodata mi-ar placea sa fiu atragatoare, sexy, frumoasa. Cumva, parca, tanjeam si eu dupa ce imi povestea Adrie de Cristina. Sau mai vad cate o fata pe Instagram si mi-ar placea sa fiu ca ea. Apoi imi dau seama ca multe dintre ele, desi frumoase, nu au ce am eu. Cred ca, atunci cand te bazezi pe frumusetea fizica, nu mai depui un efort atat de mare sa lupti pentru lucrurile pe care ti le doresti cu adevarat. Multe lucruri vin pe tava. Doar ca ce vine pe tava va fi mereu caldut. Si cam atat. 

Stau pe canapea si ma uit in jur si imi place atat de mult unde sunt. Faptul ca am muncit pentru fiecare lucru din viata mea, imi da o incredere si o impacare cu mine pe care nu le pot descrie. Am muncit pentru o relatie care cred ca nu o mai are nimeni. Am muncit pentru un job de care sunt atat de recunoscatoare. Am muncit pentru locul asta in care stau si ma simt atat de bine. Am muncit pentru fiecare loc in care am fost si pentru fiecare loc in care voi mai fi. Am muncit pentru fiecare experienta. Si prin toata munca asta, am invatat sa apreciez ce am. Pentru ca ce am azi, maine s-ar putea sa nu mai fie. 

Cred ca increderea in sine dobandita prin toate lucrurile de mai sus si siguranta ca omul pe care il iubesti este familia ta si ca el te considera o persoana frumoasa e cea mai puternica incredere in sine. Pe care nicio frumusete fizica, oricat de perfecta ar fi, nu o va putea echivala. 

Ma uit in oglinda si stiu ca nu sunt frumoasa. Ma uit la mine si vad ca fac greseli. Mereu. Am momente in care ma simt low si impostoare. Dar in adancul sufletului, stiu ca sunt capabila si stiu ca pentru el sunt frumoasa asa urata cum sunt. Si sunt atat de impacata cu mine asa. Si cred ca asta e fericirea.

12.07.2023

Mi-ar placea sa mai am 20 de ani? Da, cu mintea si cu experientele de acum. Altfel, nu.

Ma uit, inevitabil, la oameni. Observ fete frumoase si mi-as fi dorit in adancul inimii sa fiu la fel. Apoi imi dau seama ca poate daca eram asa, nu as mai fi avut parte de nimic din ce am acum. Pentru ca viata mi-ar fi fost mai usoara si nu ar fi trebuit sa ma straduiesc pentru atatea lucruri. Pentru ca unele lucruri ar fi venit mai natural...si mai banal. 

Imi dau seama ca nu am fost niciodata nici frumoasa si nici desteapta. Nu am avut nicio sclipire. Doar ca, probabil am continuat cand altii nu. Am cautat mereu sa gasesc o fereastra deschisa. Macar pe un sfert.

Mi-am urmat idealul. Si am incercat sa invat din toate experientele negative. De care sunt mai recunoscatoare acum decat de experientele pozitive. 

Esecurile ne cladesc ca oameni. Atunci cand esti atat de jos incat crezi ca nu se mai poate evoluezi.

Ma uit in oglinda si imi dau seama ca sunt urata. Imi vad toate defectele. Dar stiu ca daca as intra in jocul asta m-as ingropa.

Apoi imi zic ca fiecare e special prin defectele sale. Nu putem fi perfecti. Iar defectele mele m-au facut ceea ce sunt. Iar experientele pe care le-am avut, sacrificiile, calatoriile, maturitatea pe care am dobandit-o, singuratatea, reflectiile asupra vietii, suferinta, bucuriile, disperarea, toate astea nu le-as da pentru nimic in lume. Toate astea m-au facut sa apreciez ce am acum si sa obtin increderea pe care o am acum. Ca pot si ca voi putea. Si ca totul e in mintea mea. Iar asta e cel mai important lucru. Pe care niciun nas perfect, talie subtire sau ochi migdalati nu le va avea.

 

 

 

09.02.2023

Cred ca am reusit sa fac nativ multe dintre lucrurile care sunt acum recomandate de psihologi. La o varsta la care nu constientizam atat de bine. Si, cumva, ma simt mandra de asta. 

Locul asta mi-a fost psiholog. Si m-a facut sa-mi fiu eu psiholog.

Cred ca am reusit, in felul meu, sa trec peste niste lucruri peste care alti oameni nu reusesc sa treaca. 

Se dau batuti, renunta. Sau dau o gramada de bani la psihologi. 

Eu cred ca totul vine din interior. 

Eu cred ca suntem atat de puternici cat ne dorim sa fim. 

Eu cred ca trebuie sa meditam mai mult. 

Sa vorbim singuri. Sa fim sinceri cu noi insine. Brutal de sinceri. 

Sa ne putem intrebari. Sa intelegem de ce simtim ceea ce simtim. 

 

Cred ca mai am multe de invatat si de experimentat, insa simt ca am o gandire clara, ca sunt un om vertical, ca mi-am format niste valori in care cred si pe care le sustin. Simt ca ceea ce e prea bun sa fie adevarat, chiar asa e. Si e ok sa fie asa. Simt ca imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Pentru greutati. Pentru esecuri. Si pentru succes.  

Si simt ca toate astea sunt de fapt realizarile pe care ar trebui sa le aiba cineva in viata. 

Nu masini si statut. Nu bani. Nu operatii estetice. Nu followeri pe social media.

Cred ca astea sunt lucrurile care ar trebui sa ne dea incredere in noi atunci cand pasim intr-o camera. Si sa ne faca, nu sa simtim ca suntem mai buni decat ceilalti, ci ca nu trebuie sa ne comparam cu nimeni. 

Si, cumva, eu am reusit sa fac asta, si ma face sa ma simt bine. 

Dar asta dupa multa suferinta, dupa planseste, dupa zile in care nu imi doream sa ma vad cu nimeni necunoscut de teama ca ma va intreba cu ce ma ocup si eu nu voi avea ce sa raspund. Dupa spalat toalete, dupa umilinta. Dupa multa economie pentru a-mi plati type ratingul. Dupa locuit in conditii nasoale. Dupa alegeri incomode de a pleca. Dupa commuting. Dupa esec. Dupa multa munca. Dupa calatorit prin atatea tari.

Si de fapt, toate astea sunt de fapt lucrurile care m-au ajutat sa urc. Doar ca majoritatea oamenilor nu inteleg. Insa e important ca eu inteleg.

 

Imi tot vine in minte intalnirea de saptamana viitoare. Intr-un fel, ma simt intr-unul din cele mai bune momente alte vietii mele si parca imi doresc sa merg. In toate celelalte feluri, simt o retinere. Parca as face ceva gresit. 

In mod normal, ne dorim sa ne vedem cu niste oameni pentru ca ne face placere sa petrecem timp cu ei. Sau poate ca nu? Sau, cel putin, asa ar trebui sa fie. 

Insa acum, simt ca imi doresc sa merg dintr-un egoism. 

Parca imi doresc sa le arat ce am ajuns. Ce om am ajuns. Ce a ajuns omul acela pe care nu dadeau doi bani. Fata de la tara. 

 

Apoi imi zic ca poate toate lucrurile astea erau in capul meu. Poate ca ma ignorau, de fapt. Poate ca nici macar nu contam. Sau poate ca si ceilalti ma placeau si eu am facut greseala sa ies cu unul dintre ei. Sau poate ca ma invidiau ca eram cu 5 ani mai mica decat ei si ca mi-am facut bagajele si am plecat de acasa asa, cu mai mult tupeu decat ei. Poate.

Insa, in oricare din optiuni, problema, de fapt, eram eu. 

Faptul ca eram cea mai mica si nesigura pe mine prin comparatie cu ei. Faptul ca m-am mutat singura, dintr-o data, cu niste tipi pe care nu ii cunosteam. Faptul ca ma intimidau. Si ca ma simteam frustrata. Pentru ca nu puteam sa fiu eu.

Si cred ca in adancul meu, eram constienta de valorile mele. Si imi doream sa demonstrez asta. Doar ca nu aveam cui. 

Dar, hey you 19 years old Andrada, e ok ca erai asa. E normal. Orice fata ar fi fost. Majoritatea nici nu ar fi incercat. Asa ca e ok. 

Intalnirea asta a fost declansatorul unor stari de mult uitate. Stari nu neaparat placute. Si asta ma rascoleste. 

 

E un amestec de "nu te duce" si " mergi si infrunta-ti eul din trecut". 

Nu e despre nimeni altcineva. E despre mine.  

 

Eul meu din trecut isi dorea sa fie remarcat. Nu intelegea ca validarile vin din interior dar nici nu avea resursele necesare sa faca asta. Isi dorea sa fie placut de ceilalti. Venea dupa o perioada de respingere si cauta sa se vindece. Cauta un nou inceput si credea ca inceputul acela va fi ca al celorlalti colegi sau chiar mai tare. Doar ca nu a fost asa. Dar tot inceput a fost. 

Eul meu din trecut isi dorea sa creada ca noii colegi vor fi cool si ca ne vom imprieteni. Doar ca nu era reciproc. Credea ca vom imparti acelasi apartament, pana cand unul din ei a inceput sa faca aluzii la a-mi cauta un alt apartament. Lucru care m-a facut sa ma simt naspa, recunosc. Nici nu stiam exact pentru cat timp era intelegerea sa stau acolo. Dar nici nu imi permiteam prea tare altceva. 

Apoi toate situatiile neplacute cu celalalt. Umilitoare, as spune. Dar pe care si eu mi le-am asumat.Au fost si greselile mele. Si toate momentele in care mi-as fi dorit sa am o replica mai sarcastica si nu aveam. 

Pentru ca eu nu crescusem ca ei.

Dar, dincolo de toate, cred ca in momentul in care s-a terminat Cehia, nimeni nu a mai dat doi bani pe mine. In afara de Moldo, cu care am mai tinut cumva legatura. Si cred ca asta a fost momentul in care m-am simtit cu adevarat outsider. 

Si eul meu s-a frustrat. Nici nu reusise sa demonstreze cat de bun e el. Nici sa se imprieteneasca. Nici sa fie apreciat in vreun fel. Nimic. 

Nu stiu daca interesul catre mine e cinstit sau nu. Si nu stiu daca e cinstit sa merg sa demonstrez cine sunt. Nu la propriu, doar prin simpla mea prezenta. Prin faptul ca sunt fericita, ca am un sot pe care il iubesc, ca ma plimb in jurul lumii mai mult decat ei toti la un loc. Ca nu sunt frustrata. Ca imi place sa zbor. Ca sunt comandant pe un avion mai util decat ei, la o companie cu un renume mult mai bun. Prin toate lucrurile astea pe care le iubesc la viata mea si care chiar cred ca radiaza. Doar atat. 

Dar cred ca simt ca e gresit pentru ca, revenind la ce scriam mai sus, nu ar trebui sa ma compar cu nimeni. 

Cred ca ar trebui sa merg pentru eul meu interior. Pentru a-l infrange pe el. Pe eu. Sa ii arat ca eu pot fi fara el. Ca pot fi eu fara frustrarile lui. 

Cred ca ar trebui sa merg pentru a avea un closure cumva. Cu eul meu si cu nimeni altcineva. Pentru a-i face cunostinta cu eul meu de acum. Mai puternic. Mai bun. Si mai nepasator fara de tot ce crede lumea.

Se spune ca trebuie sa ne infruntam demonii, nu-i asa?

 

07.02.2023

"The ego is the most dagerous part of us. The ego is the enemy. You need to have a little bit of it to get moving, but you let that get out of control and you have the power freak. In the papers every day, the coruptness of corporations, the greed, the power, the belief that they are gods." 

Anthony Hopkins

De multe ori, gandesc niste lucruri fara sa stiu sa le exprim. Simt ca, de cativa ani, cineva parca mi-a furat cuvintele, frazele, coerenta in vorbire. Citesc carti, urmaresc documentare iar la final imi dau seama ca multe din acele lucruri le simteam, dar nu stiam sa le verbalizez.

Simt ca m-am schimbat. Simt ca experientele din ultimii ani m-au schimbat. Covidul, Italia, upgrade-ul. Dar m-au schimbat in bine. M-au facut sa cred in mine. Sa cred in solutii. Sa cred ca lucrurile sunt fix asa cum vrem noi sa le vedem. Bune sau rele. Nu conteaza. 

Dar noi avem puterea sa le facem in oricare fel. 

Cred in schimbare. Cred in a iesi din zona de comfort. Cred in suferinta. Cred in munca. Cred in aspiratii si teluri. Cred in greutati. Si mai cred in recunostinta care vine dupa toate astea. 

Cred ca voi fi tot ceea ce imi doresc sa fiu. Iar daca nu o sa fiu, drumul pana acolo ma va face sa fiu ceea ce mi-am dorit sa fiu.