Stau singura si ma uit in gol. Imi trec o mie de ganduri prin cap. Vin si pleaca, precum niste calatori. Imi propusesem sa invat zilele astea insa parca orice devine o scuza ca sa nu o fac. Si ma simt vinovata pentru asta.
Am un amestec de sentimente si senzatii. Furie, vinovatie, teama, incertitudine, nedreptate. disperare dar si bucurie si entuziasm pentru ca s-a ivit oportunitatea cu Italia.
As vrea sa vorbesc cu cineva. Dar in acelasi timp simt ca trebuie sa imi asimilez sentimentele. Orice mi-ar spune oricine, eu sunt pe deplin responsabila de ce simt si de ce fac. Pe de alta parte, m-as simti vinovata sa o sun pe mama de fiecare data cand am o problema. Si apoi, va veni o vreme cand mama nu va mai fi. Si eu va trebui sa ma descurc singura. Pentru ca stiu ca nu va fi altcineva. Va trebui sa ma ridic singura de jos si sa merg inainte. Sau poate sa nu ma mai ridic deloc. Dar si asta tot singura va trebui sa o fac.
Cred ca ma ajuta sa scriu aici. Ma ajuta sa imi sintetizez sentimentele si trairile. E un soi de introspectie. Eu singura trebuie sa imi pun intrebari si sa imi dau raspunsuri.
Pana acum imi doream sa fiu ocupata in situatii de astea, pentru a nu ma mai gandi. Acum nici nu cred ca as putea sa ma concentrez prea bine. Si nici nu cred ca as vrea asta. Oricat am fugi de probleme, ne vor ajunge din urma.
Cred ca trebuie sa las furia sa treaca. Sa o accept ca parte a vindecarii. Tot ce simt este absolut normal. E normal sa fii furios cand ti se face o nedreptate. E normal sa iti vina sa strigi. Apoi incerci sa o accepti. Cumva. Fara sa te resemnezi. Sa o accepti atat incat sa gasesti solutii. Dar ce faci atunci cand sunt solutii dar ele nu tin de tine? Asta e nelamurirea mea cea mai mare. Si asta ma revolta si mai tare. Si ma simt inchisa intr-un cerc vicios. Parca ma strange ceva.
Cred ca as fi putut mai usor sa accept o situatie care stii ca, prin definitie, nu are rezolvare. Sau ca rezolvarea e mult mai greu de gasit.
Cred ca e mai greu e sa faci fata unei probleme decat intentiei proaste.
Am tot citit despre cate relatii sunt in dificultate din aceleasi motive. Imi dau seama ca e o problema generala. Imi dau seama ca e o problema reala. Dar in acelasi timp e o problema doar atunci cand o lasam noi sa fie o problema. Si eu nu vreau sa o las sa fie o problema!!! Doar ca e nevoie de 2 pentru a face asta. Si pare ca, pentru prima oara, suntem cu adevarat doi.
Doar ca simt ca ma strange si ma sufoca situatia asta. Si simt ca nu mai pot. Nu mai pot sa accept si sa ma resemnez. Eu nu sunt asa si nu as fi lasat niciodata pe nimeni sa ma aduca in punctul asta. Nu am apelat niciodata la ajutor in sensul asta, nu am vrut mai mult decat imi permiteam, nu mi-am dorit averi, nu am facut rau, nu m-am bagat peste nimeni si nu am luat decizii care sa-i afecteze pe ceilalti.
Am fost mereu cumpatata si calculata. Am muncit. Am luptat pentru lucrurile in care credeam. Inclusiv pentru relatia mea atunci cand altele sau altii ar fi plecat. Am considerat ca orice se dobandeste prin sacrificiu si ca e nevoie de compromisuri uneori. Si ca nici drumul din punctul A in punctul B nu este intotdeauna direct.
Dar acum sunt intr-o situatie pe care cu multa perseverenta am incercat sa o evit. Si simt ca imi vine sa urlu de nervi si de disperare. Si nu stiu cum sa o abordez!!! Pentru ca ma simt legata de maini si de picioare si prinsa intr-un cerc vicios. Si cateodata ma simt vinovata ca imi trec prin cap ganduri negre si ganduri de razbunare. Si ma enerveaza ca simt asta!! Pentru ca stiu ca eu nu sunt asa!!
Dar in acelasi timp simt ca nu mai pot sa inghit in sec. Nu mai pot! Ma otravesc cu propria saliva daca mai fac asta o data!! Si simt ca o sa otravesc si relatia daca se intampla asta.
Ma uit la cer si cred ca bunica e acolo.
Vreau sa salvez melci si sa hranesc porumbeii. Si sa ma bucur de iarba si de natura.
Ma uit in jur si simt ca am luat-o razna.
Ce ma fac?
