Mi-ar placea sa mai am 20 de ani? Da, cu mintea si cu experientele de acum. Altfel, nu.
Ma uit, inevitabil, la oameni. Observ fete frumoase si mi-as fi dorit in adancul inimii sa fiu la fel. Apoi imi dau seama ca poate daca eram asa, nu as mai fi avut parte de nimic din ce am acum. Pentru ca viata mi-ar fi fost mai usoara si nu ar fi trebuit sa ma straduiesc pentru atatea lucruri. Pentru ca unele lucruri ar fi venit mai natural...si mai banal.
Imi dau seama ca nu am fost niciodata nici frumoasa si nici desteapta. Nu am avut nicio sclipire. Doar ca, probabil am continuat cand altii nu. Am cautat mereu sa gasesc o fereastra deschisa. Macar pe un sfert.
Mi-am urmat idealul. Si am incercat sa invat din toate experientele negative. De care sunt mai recunoscatoare acum decat de experientele pozitive.
Esecurile ne cladesc ca oameni. Atunci cand esti atat de jos incat crezi ca nu se mai poate evoluezi.
Ma uit in oglinda si imi dau seama ca sunt urata. Imi vad toate defectele. Dar stiu ca daca as intra in jocul asta m-as ingropa.
Apoi imi zic ca fiecare e special prin defectele sale. Nu putem fi perfecti. Iar defectele mele m-au facut ceea ce sunt. Iar experientele pe care le-am avut, sacrificiile, calatoriile, maturitatea pe care am dobandit-o, singuratatea, reflectiile asupra vietii, suferinta, bucuriile, disperarea, toate astea nu le-as da pentru nimic in lume. Toate astea m-au facut sa apreciez ce am acum si sa obtin increderea pe care o am acum. Ca pot si ca voi putea. Si ca totul e in mintea mea. Iar asta e cel mai important lucru. Pe care niciun nas perfect, talie subtire sau ochi migdalati nu le va avea.
