4.10.2015

Ce ma face fericita?

Ionut. Zborul. Sportul. Natura. Animalele. Libertatea. Dansul in ploaie. Fotografia. Muntele. Bicicleta. Plimbarile. Activitatile culturale. Picnicurile. Calatoriile.

De ce am nevoie?

De dragoste.De Ionut. De zbor. De sanatate. De un scop tangibil in viata. De un vis care sa se indeplineasca. De un job care sa-mi placa. Sa invat. Despre viata, despre oameni, despre lucruri, despre mine, despre ceva anume.  De siguranta. De respect. De sport. De natura. De animale. De cei dragi. De prieteni.

Ce am?

Pe Ionut. Dragoste. Fotografie. Siguranta intr-o anumita masura. Respect din partea celor dragi. Sport... dar doar in sala. Calatorii.

Ce nu am?

Jobul pe care mi-l doresc. Zborul. Natura. Animale. Libertate. Nici dansul in ploaie si nici ploaie. Munte. Bicicleta. Picnicuri.Activitati culturale. Un scop tangibil.

Ce ma face nefericita?

Jobul pe care il am!!! Colegii. Oboseala. Lipsa de consideratie. Lipsa de respect. Lipsa unei activitati intelectuale. Rautatea.

28.09.2015

Cu noua ani in urma ma mutam la casa. Era unul din acei ani in care vremea era calda pana la sfarsitul lui septembrie. Mi-aduc aminte si acum ca purtam ia mamei, cea din panza topita cu broderie albastra. Ma asezasem pe podeaua din dressing si eram fericita. Imi placea atat de mult casa aia. Imi placea linistea de acolo.
Eram la liceu in clasa a XI a. Eram planorista. Eram pasionata. Eram plina de sperante de vise. Eram plina de credinta. Eram linistita.
Cred ca perioada aia o sa ramana pusa undeva in rama, invaluita de o lumina de nostalgie. Mi-as dori sa fiu, poate, din nou acolo. Poate as schimba ceva. Poate nu.

Noua ani mai tarziu, sunt in Bangkok, intr-o camera fada de hotel. De fapt nici nu mai conteaza unde sunt. Atarn intre destinatii si nu ma indrept nicaieri. Mi-as dori sa devin invizibila. Mi-as dori sa nu mai fiu nicaieri. Mi-as dori sa pot plange cu toata fiinta mea si sa eliberez tot raul care ma apasa.Oare ce se intampla cu mine? Ce se intampla cu noi ? Oare, tu, bunico, mai stii ceva de noi?

Mi-aduc aminte cand eram mica,mica. Si eram in dormitor, cu bunica. Iar bunica imi spunea ca cel care moare nu se mai intoarce niciodata. Si ca pe cei care au murit nu-i vom mai vedea niciodata. Eu nu voiam sa cred asta. Inca imi pastrez credinta. Eu cred ca atunci cand te gandesti la cineva, oriunde ar fi sufletul acela, el te simte, cumva... Cred ca tu, bunico, stii cand ma gandesc la tine. Cred ca ma vezi acum si stii unde sunt.

In generala si in liceu, in fiecare zi inainte sau dupa scoala ma duceam la bunici. De fiecare data bunica insista sa mai mananc putin. Iar eu ma suparam pe ea. Imi aduc aminte linistea din casa bunicilor. Imi aduc aminte cum statea bunica pe marginea fotoliului din bucatarie si se uita pe geam. Iar eu ma uitam la ea. Rareori mai trecea cineva prin fata portii. Era atat de liniste. Se auzea doar ploaia. Sau vantul. Sau se vedeau doar razele soarelui, care se indrepta spre apus, filtrate prin tuia cea batrana.

Imi doresc sa mai fiu acolo. Imi doresc sa mai fiu in toate locurile in care am fost si nu voi mai fi. 

10.09.2015

As vrea sa scriu ceva, sa ma descarc, dar parca nici nu-mi mai gasesc cuvintele. Sunt prinsa intr-un vartej care imi atrofiaza creierul. Noptile nedormite ma doboara. Una cate una. Una dupa alta. Imi placea sa citesc. Imi placea sa invat. Imi cautam motivatii in orice. Credeam in " atunci cand o sa fiu mare... ". Credeam in mine. Credeam in zbor. Credeam in ziua de maine. Credeam ca atunci cand ti se inchide o usa ti se deschide o fereastra. Credeam ca trebuie sa lupti pentru visele tale, orice ar fi. Credeam atat de multe lucruri. Si acum nu mai cred nimic.
Sunt prinsa intre destinatii. Atarn de o speranta imaginara. Dar... speranta este, prin definitie, imaginara, nu-i asa ?
Anumite secvente imi trezesc o stare de bine. O raza calda de soare pe trotuar. Imi aminteste de copilarie, nu stiu de ce. Pasii intr-o seara rece si intunecoasa, imi aminteste de drumul spre apartamentul din Cehia. Iar Cehia insemna speranta. Insemna lupta pentru un vis. Insemna Plecarea de acasa...

2.07.2015

De ce trec anii? Nu vreau sa cresc. Vreau sa fiu iar copil. Sa ma joc cu gainutele mele din curtea bunicului. Sa topai. Sa aleg. Sa zburd libera. Sa mananc cirese din copac. Sa nu stiu ce e esecul. Sa nu stiu ce e frustrarea. Sa mai cred ca atunci cand voi fi mare.. ceva frumos ma va astepta. Sa nu stiu inca ce as vrea sa ma astepte. Dar sa imi imaginez ca orice ar fi, va fi frumos. Sa cred ca voi ajunge o actrita ca cele pe care le vad la televizor. Sau vreo cantareata. Sau balerina. Si ca voi avea un cal negru precum Black Beauty. Sa vad avioane si sa mi se para ca niste ingeri zburatori. O necunoscuta la care nu as putea sa tind vreodata. Si sa raman fascinata de farmecul lor... ore in sir. Sa cred ca tot ce zboara se mananca. Sa cred. Sa sper. Sa fiu libera de orice ganduri care m-ar putea tine incatusata. Sa nu existe nimic altceva decat ziua de azi. Aici si acum. Asteptarea sa nu depaseasca ora pranzului, cand bunicii ma striga la masa. Iar noaptea sa fie atat de lunga si odihnitoare, plina de vise frumoase. Sa ma intreb de unde vin visele. Speranta sa fie aceea ca voi sta la povesti cu bunica pana la miezul noptii. Miezul noptii sa para cel mai tarziu. Apogeul tarziului.

24.05.2015

Sunt in Geneva. Vis-a-vis de aeroport. Si ma uit la avioane cum decoleaza si aterizeaza.Imi imaginez ca sunt si eu la mansa unuia dintre ele. Voi fi oare, vreodata?
Am momente in care cred asta cu toata fiinta mea. Apoi am momente in care mi se face teama ca nu va fi asa. Nu  am incetat niciodata sa cred cu adevarat, in ciuda tuturor momentelor. A inceta sa cred ar insemna sa mor sau sa nu mai fiu eu.
Urcusuri si coborasuri. Sunt atat de obosita uneori ca pana si la vale imi e greu sa merg. Dar apoi ma gandesc ca Dumnezeu crede ca eu pot duce toate astea. Si ca toate astea au un rost. Ca eu sunt mai puternica decat altii.
Eu pot pentru ca vreau sa pot. Pot sa ma descurc cu un salariu mai mic decat altii pentru ca am motivatie. Si ambitie. Si un vis de indeplinit. Sunt mai mult decat ceea ce sunt acum. Dar e doar o etapa. Trebuie sa fie doar o etapa.
Nu trebuie sa uit niciodata asta:
"Definitia unui concurent: da tot ce are si atunci cand a ajuns la capatul puterilor si simte asta, abandoneaza.
  Definitia unui campion: da tot ce are si atunci cand a ajuns la capatul puterilor si simte asta, se aduna si merge mai departe!"

21.05.2015

Ma uit in gol si incerc sa-mi dau seama... unde ma aflu.
Cuvintele nu le mai pot desprinde.
Timpul trece lasandu-le in urma.
Franturi de imagini imi apar in minte.
O oboseala cronica ma apasa. Gandurile apar pe nepusa masa.

11.05.2015

Un puternic miros de primavara a trezit in mine amintiri. Din Cehia. Din Timisoara. De la zbor. Secvente si franturi de imagini inoata concomitent in mintea mea.
Ma uit afara,  de la fereastra hotelului din Amsterdam, si vad mult verde crud. Mult verde de mai scaldat in multiple raze calde de soare. Asa cum imi place mie. Imi starneste un sentiment atat de placut si totodata un gust usor amar. In mintea mea este un amalgam de senzatii. As vrea sa prind o amintire. Una macar. Si sa o tin strans.
Imi lipseste primavara. Imi lipsesc anotimpurile. O, ce n-as da pentru mirosul florilor de mai. Pentru o adiere cu miros de primavara. Pentru ca vara sa fie vara. Iar toamna sa ma intampine cu aramiul ei superb. Iar iarna.. cu primii fulgi. Iar toate acestea sa nu fie doar pentru o zi sau doua.
Imi lipsesc plimbarile cu bicicleta. Si mersul pe munte. Sau mersul in parc.
Nu vreau sa ma mai plang. Stiu ca momentan nu este tocmai ceea ce imi doream dar putea fi si mai rau. Pana la urma, am un sot minunat. Am un ideal si inca mai am un strop de speranta. Am posibilitatea sa economisesc ceva. Si vad lumea. Mi-am incarcat putin bateriile cu cateva zboruri care ma vor, ajuta, sper, sa duc povara mai departe. Ma vor face sa uit, macar un pic, de rautatea din jur. Ma bucur ca mai sunt si oameni frumosi pe lumea asta.

3.01.2015

Sunt genul de om care se simte vinovat atunci cand se relaxeaza stiind ca nu si-a indeplinit scopul. Simt ca nu merit sa ma relaxez, nu merit sa ma bucur, nu merit nimic. Pentru ca i-am promis visului meu ca il voi atinge si nu am facut asta.
Dar in acelasi timp, relaxarea e o forma de a-ti inabusi depresia. Macar putin. Macar din cand in cand.
O data ce ai simtit gustul zborului, toate celelalte lucruri sunt amare. O data ce ai simtit privilegiul suprem de a fi acolo sus, nu mai exista alte privilegii. Nu poti sa te minti frumos.