As vrea sa scriu ceva, sa ma descarc, dar parca nici nu-mi mai gasesc cuvintele. Sunt prinsa intr-un vartej care imi atrofiaza creierul. Noptile nedormite ma doboara. Una cate una. Una dupa alta. Imi placea sa citesc. Imi placea sa invat. Imi cautam motivatii in orice. Credeam in " atunci cand o sa fiu mare... ". Credeam in mine. Credeam in zbor. Credeam in ziua de maine. Credeam ca atunci cand ti se inchide o usa ti se deschide o fereastra. Credeam ca trebuie sa lupti pentru visele tale, orice ar fi. Credeam atat de multe lucruri. Si acum nu mai cred nimic.
Sunt prinsa intre destinatii. Atarn de o speranta imaginara. Dar... speranta este, prin definitie, imaginara, nu-i asa ?
Anumite secvente imi trezesc o stare de bine. O raza calda de soare pe trotuar. Imi aminteste de copilarie, nu stiu de ce. Pasii intr-o seara rece si intunecoasa, imi aminteste de drumul spre apartamentul din Cehia. Iar Cehia insemna speranta. Insemna lupta pentru un vis. Insemna Plecarea de acasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu