28.09.2015

Cu noua ani in urma ma mutam la casa. Era unul din acei ani in care vremea era calda pana la sfarsitul lui septembrie. Mi-aduc aminte si acum ca purtam ia mamei, cea din panza topita cu broderie albastra. Ma asezasem pe podeaua din dressing si eram fericita. Imi placea atat de mult casa aia. Imi placea linistea de acolo.
Eram la liceu in clasa a XI a. Eram planorista. Eram pasionata. Eram plina de sperante de vise. Eram plina de credinta. Eram linistita.
Cred ca perioada aia o sa ramana pusa undeva in rama, invaluita de o lumina de nostalgie. Mi-as dori sa fiu, poate, din nou acolo. Poate as schimba ceva. Poate nu.

Noua ani mai tarziu, sunt in Bangkok, intr-o camera fada de hotel. De fapt nici nu mai conteaza unde sunt. Atarn intre destinatii si nu ma indrept nicaieri. Mi-as dori sa devin invizibila. Mi-as dori sa nu mai fiu nicaieri. Mi-as dori sa pot plange cu toata fiinta mea si sa eliberez tot raul care ma apasa.Oare ce se intampla cu mine? Ce se intampla cu noi ? Oare, tu, bunico, mai stii ceva de noi?

Mi-aduc aminte cand eram mica,mica. Si eram in dormitor, cu bunica. Iar bunica imi spunea ca cel care moare nu se mai intoarce niciodata. Si ca pe cei care au murit nu-i vom mai vedea niciodata. Eu nu voiam sa cred asta. Inca imi pastrez credinta. Eu cred ca atunci cand te gandesti la cineva, oriunde ar fi sufletul acela, el te simte, cumva... Cred ca tu, bunico, stii cand ma gandesc la tine. Cred ca ma vezi acum si stii unde sunt.

In generala si in liceu, in fiecare zi inainte sau dupa scoala ma duceam la bunici. De fiecare data bunica insista sa mai mananc putin. Iar eu ma suparam pe ea. Imi aduc aminte linistea din casa bunicilor. Imi aduc aminte cum statea bunica pe marginea fotoliului din bucatarie si se uita pe geam. Iar eu ma uitam la ea. Rareori mai trecea cineva prin fata portii. Era atat de liniste. Se auzea doar ploaia. Sau vantul. Sau se vedeau doar razele soarelui, care se indrepta spre apus, filtrate prin tuia cea batrana.

Imi doresc sa mai fiu acolo. Imi doresc sa mai fiu in toate locurile in care am fost si nu voi mai fi. 

10.09.2015

As vrea sa scriu ceva, sa ma descarc, dar parca nici nu-mi mai gasesc cuvintele. Sunt prinsa intr-un vartej care imi atrofiaza creierul. Noptile nedormite ma doboara. Una cate una. Una dupa alta. Imi placea sa citesc. Imi placea sa invat. Imi cautam motivatii in orice. Credeam in " atunci cand o sa fiu mare... ". Credeam in mine. Credeam in zbor. Credeam in ziua de maine. Credeam ca atunci cand ti se inchide o usa ti se deschide o fereastra. Credeam ca trebuie sa lupti pentru visele tale, orice ar fi. Credeam atat de multe lucruri. Si acum nu mai cred nimic.
Sunt prinsa intre destinatii. Atarn de o speranta imaginara. Dar... speranta este, prin definitie, imaginara, nu-i asa ?
Anumite secvente imi trezesc o stare de bine. O raza calda de soare pe trotuar. Imi aminteste de copilarie, nu stiu de ce. Pasii intr-o seara rece si intunecoasa, imi aminteste de drumul spre apartamentul din Cehia. Iar Cehia insemna speranta. Insemna lupta pentru un vis. Insemna Plecarea de acasa...