27.02.2019

Ce enervant este ca, atunci cand trebuie sa dorm, imi vin in minte o multime de ganduri. Iar acum, cand as vrea sa scriu ceva, parca mi s-a blocat mintea.
Indiferent ce ar spune ceilalti, imi place sa stau singura, in liniste, incercand sa fiu martorul a ceea ce mi se intampla. Imi place sa fiu singura intr-o multime in care nimeni nu ma cunoaste si toti trec indiferenti pe langa mine ca si cand nu as exista. Imi place sa astern cuvinte si sa ma descopar. Imi place sa imi las gandurile sa curga. Si imi place ca am privilegiul de a avea timpul asta.

Cred ca, discutiile cu sinele sunt cele mai sincere. Nimeni nu te poate blama, condamna. E doar o reflexie. Doar ca, atunci cand ai curajul sa materializezi niste ganduri, parca ceva in mintea ta devine mai clar. Si cred ca lucrul asta e, de fapt, cel mai bun psiholog.

Cred ca noi suntem raspunzatori pentru tot ce ni se intampla. Fie ca alegem sa ne lamentam, sa ne fie frica, sa ne bucuram, sa ne intristam. Cred ca toata puterea vine din noi. Si mai cred ca ne putem auto-educa sa facem asta.

Nu prea cred nici in terapie si nici in psihologi. Dar poate ca asa simt acum.
Cred, mai degraba, ca noi singuri avem puterea ne a ne autostimula si de a ne autocunoaste. Prin a avea multiple discutii cu noi insine. Cred ca doar noi ne putem convinge de anumite lucruri. Cred ca totul porneste din interior.

Cred ca sunt un om simplu, dar mi-ar placea sa devin un om si mai simplu. Cred ca, lucrurile care conteaza cu adevarat in viata asta, sunt simple. Ca privilegiul de a ne bucura de un nor, de o raza de soare, de o culoare, e un lucru fundamental. Si cred ca ar trebui sa investim mai multa energie in timpul pe care il avem.

Sunt o idealista, din nefericire. Sau poate, din fericire, cine stie? Dar asta ma face, de multe ori, sa fiu dezamagita.
Cred ca fericirea absoluta dureaza doar o clipa. Dar ceea ce conteaza cu adevarat este pacea interioara. Felul in care reusim sa fim multumiti cu ce suntem. Sau in care incercam sa schimbam ceea ce nu suntem dar am vrea sa fim.

La 18 ani puneam zborul pe primul loc si eram o persoana mult mai transanta. Credeam in idealuri si renuntam mult mai usor la lucrurile care nu imi conveneau. La 18 ani imi doream sa lupt pentru idealurile mele si imi doream ca lucrurile sa nu fie simple. Voiam sa plec undeva departe si sa zbor, dar mai departe, nu prea stiam. La 18 ani eram, totusi, influentata de societate mai mult decat credeam. La 18 ani eram un produs la Romaniei, fara sa vreau.

11 ani mai tarziu sunt aceeasi idealista careia nu ii place sa obtina lucrurile usor. Insa, inainte de a renunta la ceva, incerc sa ma gandesc de doua ori. Incerc, macar. Cu toate astea, am renuntat la o mare parte din oamenii din jurul meu. Si nu pentru ca am vrut neaparat, dar mai mult pentru ca a trebuit. Prefer sa fiu singura, decat in compania unor oameni care nu ma apreciaza. Si sincer, nu regret nimic.
Imi doresc sa zbor in continuare. Doamne, cat de privilegiata sunt ca zbor! Dar, cu toate astea, consider ca zborul ar trebui sa se imbine cu viata mea personala si cu familia mea, care este Ionut acum. Cred ca nu as putea fi pe deplin multumita fara nici unul din ele. Dar mai cred ca vor veni momente in care se vor suprapune. Si cred ca vor veni momente in care va trebui sa ma chinui, astfel incat sa fac lucrurile sa mearga. Si sunt dispusa sa fac asta.
Acum, incerc sa pun mai presus de toate, calitatea timpului pe care il am. Sau il avem, mai bine spus. Incerc sa ma bucur de toate lucrurile simple mai mult. Incerc sa pun spiritul deasupra materiei. Incerc sa infrunt frica. Incerc sa fiu mai responsabila.
In continuare, imi doresc sa plec. Poate si mai mult acum. Pentru ca marul bun se va strica si el de la cosul de mere stricate, mai devreme sau mai tarziu.

24.02.2019

Solitudinea naste inspiratie, ganduri, meditatie, cunoastere de sine. Solitudinea e necesara. Solitudinea e trista uneori, dar fara ea nu am fi noi.
Uneori, simt ca trebuie sa fiu singura. Simt ca am nevoie de momentele astea mai mult decat de momentele in care sunt inconjurata de oameni. Cred ca, a fi inconjurat de oameni cu scopul strict de a nu fi singur, e o greseala.

Cred ca ar trebui sa citesc mai mult, sa ma cunosc mai mult, sa ma redescopar.
Cine sunt eu?
Nu sunt Andrada, nu sunt ceea ce fac, nu sunt ceea ce imi place. Nu sunt prietena cuiva, sotia cuiva, colega cuiva. Toate astea sunt rezultate ale experientelor noastre, a conjuncturilor, a mediului de care apartinem. Dar ce sunt si cine sunt?

Cred ca sunt o energie mai presus de toate. Cred ca sunt un cumul al starilor native, din copilarie, poate, care nu au fost trecute prin niciun alt filtru: dragostea pentru fiecare forma de viata, pentru natura, afinitatea pentru mirosuri, izolarea de toti oamenii cu care nu rezonez, spiritul de aventura, placerea de a pleca in expeditii, fie ele si de cateva ore, pe bicicleta cu 4 roti.
Cred ca sunt alegerea de a invata din experiente si dorinta de a fi un om mai bun. Cred ca sunt, de fapt, pornirea aia de a nu se conforma cu regulile societatii, dar totodata de a vrea sa schimbe in bine o alta forma de viata. Cred ca sunt curiozitatea care mi-a ramas din copilarie. Cred ca sunt dorinta de a nu se scalda in zona de conform si de a gusta din viata, oricat de amara ar fi uneori. Cred ca sunt imaginatia mea din clasa a 2a, cea care incerca sa se transpuna in fiecare loc din atlasul geografic scolar.
Si mai cred, ca pe langa toate astea, sunt o energie care nu e intotdeauna pozitiva dar care incearca sa se corecteze. Cred ca, uneori, energia asta e poluata de impulsivitate, invidie, egoism si un fel de gelozie. Si toate astea se reflecta inapoi.

Cred ca sunt o utopie, de fapt. Dar o utopie care e constienta ca e o utopie. Si care nu vrea intru totul sa se schimbe, pentru ca, altfel, nu ar mai fi o utopie. Ar fi altceva. Dar nu ce era.

07.02.2019

"Growth can only be found in a state of discomfort" - spunea Bill Eckstrom intr-un Ted Talk.
Chiar asa e. Toate momentele care m-au ajutat sa devin cine sunt au fost momentele in care nu stiam cine sunt. Toate momentele de suferinta au dus la momentele ulterioare de apreciere si de multumire. Si cred ca linistea sufleteasca survine in urma unei perioade tumultoase.
In ultima perioada, iar cand zic ultima perioada ma refer la ultimii 2 ani cel putin, lucrurile au stat suprinzator de bine. Lucrurile au stat cum nu credeam niciodata ca vor sta: previzibil. Sau cel putin asta era impresia pe care am avut-o. Insa, viata poate deveni din nou imprevizibila chiar in mijlocul zonei de comfort. In orice clipa.

Sunt trista si parca lipsita de orice putere. As vrea sa stau cuibarita in varful patului, fara mancare, fara apa, fara ganduri. Doar eu si lacrimile mele. As vrea sa zac asa, ca o leguma. Si sa sper ca viata isi va urma cursul de dinainte. Perioada asta de asteptare ma omoara. Simt ca mi s-a facut o nedreptate. Simt nepasarea pe care o simteam la Etihad. Si lipsa de consideratie. Si faptul ca eu nu sunt o persoana, ci doar un instrument cu care altii trebuie sa se imbogateasca. E un amestec de neliniste, stres, frustrare si dezamagire. Combinat cu o acuta senzatie de frica.

https://www.facebook.com/LectiiDeViatza/videos/953121764765239/UzpfSTEwMDAwMDgxOTI2MjMwNjoxMTQ0NjkzNzMyMjM0NTkx/?lst=834822369%3A100000819262306%3A1549539106