27.02.2019

Ce enervant este ca, atunci cand trebuie sa dorm, imi vin in minte o multime de ganduri. Iar acum, cand as vrea sa scriu ceva, parca mi s-a blocat mintea.
Indiferent ce ar spune ceilalti, imi place sa stau singura, in liniste, incercand sa fiu martorul a ceea ce mi se intampla. Imi place sa fiu singura intr-o multime in care nimeni nu ma cunoaste si toti trec indiferenti pe langa mine ca si cand nu as exista. Imi place sa astern cuvinte si sa ma descopar. Imi place sa imi las gandurile sa curga. Si imi place ca am privilegiul de a avea timpul asta.

Cred ca, discutiile cu sinele sunt cele mai sincere. Nimeni nu te poate blama, condamna. E doar o reflexie. Doar ca, atunci cand ai curajul sa materializezi niste ganduri, parca ceva in mintea ta devine mai clar. Si cred ca lucrul asta e, de fapt, cel mai bun psiholog.

Cred ca noi suntem raspunzatori pentru tot ce ni se intampla. Fie ca alegem sa ne lamentam, sa ne fie frica, sa ne bucuram, sa ne intristam. Cred ca toata puterea vine din noi. Si mai cred ca ne putem auto-educa sa facem asta.

Nu prea cred nici in terapie si nici in psihologi. Dar poate ca asa simt acum.
Cred, mai degraba, ca noi singuri avem puterea ne a ne autostimula si de a ne autocunoaste. Prin a avea multiple discutii cu noi insine. Cred ca doar noi ne putem convinge de anumite lucruri. Cred ca totul porneste din interior.

Cred ca sunt un om simplu, dar mi-ar placea sa devin un om si mai simplu. Cred ca, lucrurile care conteaza cu adevarat in viata asta, sunt simple. Ca privilegiul de a ne bucura de un nor, de o raza de soare, de o culoare, e un lucru fundamental. Si cred ca ar trebui sa investim mai multa energie in timpul pe care il avem.

Sunt o idealista, din nefericire. Sau poate, din fericire, cine stie? Dar asta ma face, de multe ori, sa fiu dezamagita.
Cred ca fericirea absoluta dureaza doar o clipa. Dar ceea ce conteaza cu adevarat este pacea interioara. Felul in care reusim sa fim multumiti cu ce suntem. Sau in care incercam sa schimbam ceea ce nu suntem dar am vrea sa fim.

La 18 ani puneam zborul pe primul loc si eram o persoana mult mai transanta. Credeam in idealuri si renuntam mult mai usor la lucrurile care nu imi conveneau. La 18 ani imi doream sa lupt pentru idealurile mele si imi doream ca lucrurile sa nu fie simple. Voiam sa plec undeva departe si sa zbor, dar mai departe, nu prea stiam. La 18 ani eram, totusi, influentata de societate mai mult decat credeam. La 18 ani eram un produs la Romaniei, fara sa vreau.

11 ani mai tarziu sunt aceeasi idealista careia nu ii place sa obtina lucrurile usor. Insa, inainte de a renunta la ceva, incerc sa ma gandesc de doua ori. Incerc, macar. Cu toate astea, am renuntat la o mare parte din oamenii din jurul meu. Si nu pentru ca am vrut neaparat, dar mai mult pentru ca a trebuit. Prefer sa fiu singura, decat in compania unor oameni care nu ma apreciaza. Si sincer, nu regret nimic.
Imi doresc sa zbor in continuare. Doamne, cat de privilegiata sunt ca zbor! Dar, cu toate astea, consider ca zborul ar trebui sa se imbine cu viata mea personala si cu familia mea, care este Ionut acum. Cred ca nu as putea fi pe deplin multumita fara nici unul din ele. Dar mai cred ca vor veni momente in care se vor suprapune. Si cred ca vor veni momente in care va trebui sa ma chinui, astfel incat sa fac lucrurile sa mearga. Si sunt dispusa sa fac asta.
Acum, incerc sa pun mai presus de toate, calitatea timpului pe care il am. Sau il avem, mai bine spus. Incerc sa ma bucur de toate lucrurile simple mai mult. Incerc sa pun spiritul deasupra materiei. Incerc sa infrunt frica. Incerc sa fiu mai responsabila.
In continuare, imi doresc sa plec. Poate si mai mult acum. Pentru ca marul bun se va strica si el de la cosul de mere stricate, mai devreme sau mai tarziu.