De ce trebuie sa fie psihicul nostru atat de complicat?
De ce trebuie sa creem propria noastra realitate virtuala?
De ce ne convingem singuri de unele lucruri si nu mai lasam loc de alte concluzii?
Cred ca in adancul sufletului meu ma simt cumva nesigura. Pe mine in primul rand si apoi pe toate lucrurile care ma inconjoara si pe care nu le pot controla.
Incerc sa fiu sincera cu mine. Nu consider ca am nicio vina pentru faptul ca e pandemie si sunt putine zboruri. Nu consider ca am nicio vina pentru faptul ca stau mai mult acasa. Am incercat sa compensez asta cumva prin a face mai multe activitati casnice pe care nu le-as fi facut altfel. Dar cumva incerc sa vad partea buna a lucrurilor si sa ma concentrez pe momentele frumoase si pe faptul ca putem impartasi impreuna lucrurile simple.
Stiu ca nu sunt cea mai toleranta persoana insa cu el chiar am incercat sa fiu. Am incercat sa dau inapoi cu toata fiinta mea. Nu am facut nimic imoral niciodata, ba din contra, am vrut sa impart si sa impartasesc cu el tot ce am avut si am in sufletul meu mic.
Dar pentru ca eu l-am pus pe el in centrul universului meu, asteptam cumva ca si el sa ma puna in centrul universului lui. Insa viata nu e dreapta. Si mereu, intr-o relatie, va fi unul care va da mai mult.
Nu-mi dau seama cum ar fi trebuit sa fiu ca sa fiu pentru el, la fel cum e el pentru mine. Am observat ca si atunci cand am fost cat de toleranta am putut, la fel m-am simtit, luata de-a gata. Poate daca as fi fost mai frumoasa, lucrurile s-ar fi schimbat. Dar nu sunt. Nici frumoasa, nici prea desteapta si nici cea mai toleranta din lume. Reteta succesului si alta nu.
Iar el mi-a zis de atatea ori ca nimeni nu m-ar suporta, incat incep sa-mi pun si eu intrebari. Si nu cred ca e ok sa-mi pun intrebarile astea. Pentru ca, desi nu sunt un om perfect, cred ca ar trebui macar in adancul sufletului meu sa fiu convinsa ca nu sunt chiar ultimul om si ca poate as conta pentru cineva vreodata. Asa, cu defectele mele.
Stiu ca cel mai usor e sa te pui pe tine pe primul loc. Dar daca nu te pui tu, pana la urma, nu te va pune nimeni. Si mai ales pe mine... Dar, cu toate astea, mi-as dori sa stiu ca ma iubeste pana la luna si dincolo de ea. La fel cum il iubesc si eu. Si sa ma gandesc ca daca ma enervez si vreau sa ma car, el nu ma va lasa. La fel cum nu l-am lasat nici eu pe el, de atatea ori. Dar simt ca eu nu am confortul asta spiritual. Simt ca daca as pleca, el m-ar lasa sa plec. Si asta ar fi.
Daca ar citi cineva vreodata ce scriu aici, probabil s-ar intreba: si atunci, de ce mai stai in relatia asta?
Cred ca raspunsul e destul de simplu. Pentru ca il iubesc. Si atunci cand iubesti pe cineva, mereu cauti scuze si speri ca nu e adevarat ce simti tu. Te gandesti ca poate exagerezi si poate ca daca celalalt te iubeste in felul lui, asta nu inseamna ca nu te iubeste.
Ironia face ca, tocmai azi dimineata, am vazut un post al unui cuplu care calatoreste in care el ii multumea ei pentru toate momentele petrecute impreuna in ultimii ani. Si pentru faptul ca au facut totul posibil impreuna. Si pentru ca s-au schimbat impreuna.
Cred ca asta mi-as dori si eu. Nu un post. Dar sa simt ca si el crede lucrurile astea despre mine. Si ca ma apreciaza cu adevarat. Si ca nu ma ia de-a gata. Si ca se bucura ca am investit tot ce am investit in relatia asta. Si ca nu am plecat cand, poate, altele ar fi facut-o. Si ca nu l-am lasat nici pe el sa plece.
Chiar nu consider ca am avut o copilarie nefericita si de asta tanjesc dupa atentie, asa cum mi-a zis aseara. Bunicii, cateii si gainutele pe care le-am avut mi-au facut copilaria frumoasa. Am avut ocazia sa ma bucur de libertate si natura si nu am stiut ce e rautatea.
Cred ca tanjesc dupa atentie pentru ca si eu ofer atentie la randul meu. Pentru ca, poate, asa e felul meu de a iubi. Pentru ca eu mereu ma gandesc la el si imi doresc ca si el sa se gandesca la mine.
Nu-mi dau seama daca am luat-o razna cumva. Nu-mi mai dau seama ce e bine si ce e rau. Sau poate nici nu exista bine si rau, poate ca e doar diferit. Nu-mi dau seama daca si cand e momentul sa spui stop unei relatii. Dar mai cred ca, atunci cand reusesti sa te bucuri de un mar furat dintr-o livada pe o bucata de iarba de pe marginea drumului, ala nu e un moment in care sa zici stop.
Cred ca, oricum ar fi, nu e usor. Si cred ca, tine de noi si de cooperarea noastra sa facem lucrurile sa mearga. Nu stiu daca gresesc sau nu. Dar eu simt ca e cea mai usoara cale sa pleci in speranta ca vei gasi ceva mai bun.
