Ma uit in jur si desi de cele mai multe ori simt ca nu sunt suficient de desteapta sau de frumoasa, cateodata ma simt mandra de mine. Dar nu pentru ce am realizat neaparat, ci prin cum am devenit. Cred ca am atins un echilibru, cumva. O intelepciune, poate? Si cu siguranta, multa disciplina.
Ne-am vazut aseara cu un cuplu de la care am cumparat o lentila si desi a fost o discutie amuzanta, cumva a avut un impact psihologic destul de mare. Si cumva am vazut un exemplu de oameni pentru care, probabil, se fac cursurile astea de coaching, terapie, si alte lucruri de mai exista pe net. Pe care eu le consider inutile, sau poate ca pentru unii oameni nu sunt? Nu imi dau seama daca, adult fiind, nemotivat, si fara vreo directie in viata, ai putea avea vreun castig de la astfel de cursuri. Eu personal, am impresia ca tot experienta te-ar putea ajuta mai mult, dar unii oameni cred ca nici nu au ocazia si nici dorinta neaparat, de a se expune la experiente.
In orice caz, cumva mi-a conturat mie mai bine lucrurile pe care le simt si le cred.
Cred ca unul din cele mai importante lucruri pe care le poti dobandi e un tel, un scop. Dar un scop constient, nu urmarea cursului vietii, urmarea exemplului parintilor si a tuturor celor din jur, fara a te intreba de ce. Scopul acela te va conduce catre multe lucruri, la care poate nici nu te-ai gandit. Iar scopul asta cred ca vine din expunerea la cat mai multe lucruri si experiente, mai ales la o varsta frageda.
Mai cred ca esecurile sunt importante. Nu succesele. Crestem cu adevarat atunci cand suntem jos si suntem fortati sa ne ridicam. Aia creeza un soi de disciplina: disciplina de a te aduna si a merge mai departe. De a-ti crea un mecanism, pas cu pas, prin care sa iesi din impas. Iar asta ulterior iti va crea o incredere in sine. De care ai nevoie. Increderea de a sti ca poti gasi solutii. Indiferent daca ramai fara job, fara casa, fara partener, fara nimic.
Apoi introspectia. Sau singuratatea si introspectia. Eu personal, cred ca asta e cea mai buna terapie pentru un om. Dar si cea mai dureroasa. Daca reusesti sa treci peste pragul de a fi singur, de a digera asta si de a avea discutii sincere si periodice cu tine, cred ca ulterior iti poti gasi calea sa depasesti multe lucruri. Dar conditia e sa nu fugi de singuratate, sa nu fugi de tine, sa fii cat de onest si sa asimilezi tot ce ti se pare neplacut si dureros.
Sinceritatea cu tine. Sa fi brutal de sincer. Cinic de sincer. Sa nu iti gasesti scuze. Sa te judeci cum ai judeca pe altcineva. Apoi sa constientizezi asta, sa te ierti, si sa folosesti energia aceea in a te canaliza sa gasesti o solutie la atitudinea ta, sau la situatie. Sau sa o accepti, dupa caz.
Asumarea responsabilitatii. Pare mai mult un cliseu de leadership training, dar e foarte important. Sa admiti cand ai gresit. Sa iti cer scuze. E mai mult o dovada de curaj decat de slabiciune. Cu totii se pot lauda insa putini admit ca au gresit. Iar acceptarea greselii e primul pas in a o corecta.
Alegerea constienta de a iesi din zona de confort. Alt moment important fara de care nu poti sa cresti. Iar confortul ala poate fi de orice natura.
Normele etice. Sau coloana vertebrala pe care poate o ai sau poate ca necesita inspiratie din exterior. Dar cumva, se reduce la dorinta de a face lucrurile corect, de a nu-i face altuia ce tie nu iti place, de a fi constient de ce se intampla in lume si de actiunile tale.
Constientizarea ca lucruile cu adevarat importante vin din interior. Care automat atrage dorinta de a fi si nu de a avea.
Bucuria lucrurilor simple. Care cred ca se poate si invata. La fel daca incepi sa constientizezi reactiile pe care le ai.
Dorinta de a deveni mai bun ca individ. De a te corecta. De a invata. De a experimenta. Asta poate fi un scop in sine cu multe directii.
As putea continua mult, dar am de invatat acum.
P.S: cand ma gandesc cum eram cand am inceput blogul asta si cum sunt acum, ca zbor, efectiv, nu imi vine sa cred
