Prost nu e cel care te pacaleste. Prost e cel care se lasa pacalit.
Dar cum ai putea sa faci diferenta cand merita si cand nu merita? Daca esti prea amabil, esti luat de prost. Daca nu esti amabil, esti considerat cinic. Cum ai putea sa prevezi fiecare situatie, mai ales cand oamenii in cauza iti sunt prieteni de multi ani?
Cum ai putea sa fii si sincer si sa iti vezi si interesul?
Cred ca nu poti. Sau, cel putin, nu in totalitate.
E greu sa gasesti limita intre a arata ca iti pasa, a fi amabil, a nu rani si a-ti sustine parerile. Iar ego-ul si avaritia sunt cele mai nenorocite lucruri de pe lumea asta.
Sunt incarcata de zilele trecute si nu stiu cum sa imi scot din minte. Probabil ca o sa treaca, cu timpul.
Mi-a declansat niste amintiri destul de apasatoare. Si niste stari pe care, probabil, nu le-am asimilat cu adevarat la momentul respectiv, pentru ca nu aveam maturitatea necesara. E o umilinta atat de mare sa iti ceri iertare si sa nu primesti nici macar dreptul la a ti se reprosa ca ai gresit. Sa te simti ignorat complet. Sa fii singur, deprimat, speriat, dezorientat si blamat. Sa vrei sa iti asumi respunderea pentru ceva ce nu ai facut cu intentie si sa nu ti se acorde nici macar dreptul asta. Si sa se tina cont mai mult de parerile altora din jur decat de parerea ta. Am retrait toate astea asa puternic acum. Am retrait tot ce am inabusit atatia ani. Am retrait faptul ca mi s-a taiat dreptul la a avea o opinie. Si ca eu am acceptat asta. De frica de a nu ramane singura, fara prieteni.
Fast forward, aici si acum, imi las toate gandurile si starile astea sa ma inunde si incerc sa analizez fiecare in parte. Incerc sa imi retraiesc schimbarile. Citesc postari mai vechi incercand sa imi dau seama cum eram atunci. Incerc sa parcurg ultimii zece ani. Si imi vin alte ganduri si alte stari.
Imi dau lacrimile cand citesc unele postari si ma simt eroul unui film cu final fericit cand citesc alte postari. Am suferit cu toata fiinta mea atat de multi ani, dorindu-mi niste lucruri absolut morale: sa finalizez o scoala si sa imi gasesc un job pe care il visam, sa cunosc pe cineva special, sa ma bucur de lcururi mici, sa apreciez ceea ce am, sa merg pe munte si in natura. La calatorit nici nu indrazneam sa sper, desi era undeva intr-un sertar micut. Dar era ceva imposibil. Iar acum am absolut fiecare lucru din tot ce am citit acolo. Absolut fiecare!! Si imi dau seama pentru a nu stiu cata oara ca, totusi, am facut niste alegeri corecte si cat de importanta a fost suferinta in a aprecia rezultatele alegerilor mele.
Revenind la lacrimi, incerc sa gasesc sursa felului meu de a fi acum. Cum am ajuns sa fiu asa judgemental si transanta. Si cred ca de acolo vine. De la faptul ca orice incercare de a-mi exprima opinia devea o potentiala ocazie de a-mi pierde " prietenii ". Sau ma rog, cei pe care ii consideram prieteni la vremea respectiva. De la faptul ca incercam sa fac abstractie de ceea ce eram eu, ca sa fiu ceea ce voiau ele sa fiu. De la faptul ca ma simteam inferioara lor si automat ceea ce simteam eu devenea mai neveridic fata de ce simteau ele. Si imi abandonam parerile pentru ca mi se pare ca parerile lor erau mai bune.
Imi era asa de teama sa nu fiu parasita de prietene incat mereu imi masuram cuvintele. Sa nu cumva sa deranjez. Am fost privita ca o necunoscuta in fata uneia pe care o consideram prietena si tot mie imi era rusine sa ii spun. Sa nu cumva sa deranjez. Dar sunt recunoscatoare si pentru experienta aia. M-a propulsat mai departe.
Cu cat ma gandesc mai mult, cu atat imi dau seama ca parerea mea nu a contat niciodata pentru Adina. Cand s-a certat cu mine, ceea ce a contat cu adevarat a fost parerea Andreei, nu eu si nu faptul ca imi parea rau pentru ceva ce nici macar nu am facut intentionat. Cand m-am certat cu Andreea am fost la fel de blamata prin perspectiva Andreei si nici macar nu a putut sa vada dincolo de paravan, ca dintre noi doua, eu taceam si ea ma stropea cu jigniri. Nici macar cand i-am zis nu m-a luat in serios, pana cand nu a intervenit Ionut. Orice problema am avut la zbor, mereu ceilalti aveau dreptate si eu eram exagerata. Mereu. Trebuia sa intrevina Ionut sau altcineva care sa valideze parerea mea. Cred ca singura perioada in care am simtit ca intr-adevar avea valoare parerea mea e cand am ajutat-o cu interviul. Dar nu stiu daca intr-adevar avea valoare sau daca doar ea avea alte planuri.
Fast forward, peste cativa ani am avut sansa sa ma desprind de tot si sa imi fie greu. Si cred ca asta a fost sansa vietii mele. Am fost eu cu mine si cu Ionut. Si mi-am dat seama ca singura de care am nevoie sunt eu. Pentru ca doar eu sunt responsabila pentru viata mea. Si atat.
