Cred ca am reusit sa fac nativ multe dintre lucrurile care sunt acum recomandate de psihologi. La o varsta la care nu constientizam atat de bine. Si, cumva, ma simt mandra de asta.
Locul asta mi-a fost psiholog. Si m-a facut sa-mi fiu eu psiholog.
Cred ca am reusit, in felul meu, sa trec peste niste lucruri peste care alti oameni nu reusesc sa treaca.
Se dau batuti, renunta. Sau dau o gramada de bani la psihologi.
Eu cred ca totul vine din interior.
Eu cred ca suntem atat de puternici cat ne dorim sa fim.
Eu cred ca trebuie sa meditam mai mult.
Sa vorbim singuri. Sa fim sinceri cu noi insine. Brutal de sinceri.
Sa ne putem intrebari. Sa intelegem de ce simtim ceea ce simtim.
Cred ca mai am multe de invatat si de experimentat, insa simt ca am o gandire clara, ca sunt un om vertical, ca mi-am format niste valori in care cred si pe care le sustin. Simt ca ceea ce e prea bun sa fie adevarat, chiar asa e. Si e ok sa fie asa. Simt ca imi asum responsabilitatea pentru ceea ce fac. Pentru greutati. Pentru esecuri. Si pentru succes.
Si simt ca toate astea sunt de fapt realizarile pe care ar trebui sa le aiba cineva in viata.
Nu masini si statut. Nu bani. Nu operatii estetice. Nu followeri pe social media.
Cred ca astea sunt lucrurile care ar trebui sa ne dea incredere in noi atunci cand pasim intr-o camera. Si sa ne faca, nu sa simtim ca suntem mai buni decat ceilalti, ci ca nu trebuie sa ne comparam cu nimeni.
Si, cumva, eu am reusit sa fac asta, si ma face sa ma simt bine.
Dar asta dupa multa suferinta, dupa planseste, dupa zile in care nu imi doream sa ma vad cu nimeni necunoscut de teama ca ma va intreba cu ce ma ocup si eu nu voi avea ce sa raspund. Dupa spalat toalete, dupa umilinta. Dupa multa economie pentru a-mi plati type ratingul. Dupa locuit in conditii nasoale. Dupa alegeri incomode de a pleca. Dupa commuting. Dupa esec. Dupa multa munca. Dupa calatorit prin atatea tari.
Si de fapt, toate astea sunt de fapt lucrurile care m-au ajutat sa urc. Doar ca majoritatea oamenilor nu inteleg. Insa e important ca eu inteleg.
Imi tot vine in minte intalnirea de saptamana viitoare. Intr-un fel, ma simt intr-unul din cele mai bune momente alte vietii mele si parca imi doresc sa merg. In toate celelalte feluri, simt o retinere. Parca as face ceva gresit.
In mod normal, ne dorim sa ne vedem cu niste oameni pentru ca ne face placere sa petrecem timp cu ei. Sau poate ca nu? Sau, cel putin, asa ar trebui sa fie.
Insa acum, simt ca imi doresc sa merg dintr-un egoism.
Parca imi doresc sa le arat ce am ajuns. Ce om am ajuns. Ce a ajuns omul acela pe care nu dadeau doi bani. Fata de la tara.
Apoi imi zic ca poate toate lucrurile astea erau in capul meu. Poate ca ma ignorau, de fapt. Poate ca nici macar nu contam. Sau poate ca si ceilalti ma placeau si eu am facut greseala sa ies cu unul dintre ei. Sau poate ca ma invidiau ca eram cu 5 ani mai mica decat ei si ca mi-am facut bagajele si am plecat de acasa asa, cu mai mult tupeu decat ei. Poate.
Insa, in oricare din optiuni, problema, de fapt, eram eu.
Faptul ca eram cea mai mica si nesigura pe mine prin comparatie cu ei. Faptul ca m-am mutat singura, dintr-o data, cu niste tipi pe care nu ii cunosteam. Faptul ca ma intimidau. Si ca ma simteam frustrata. Pentru ca nu puteam sa fiu eu.
Si cred ca in adancul meu, eram constienta de valorile mele. Si imi doream sa demonstrez asta. Doar ca nu aveam cui.
Dar, hey you 19 years old Andrada, e ok ca erai asa. E normal. Orice fata ar fi fost. Majoritatea nici nu ar fi incercat. Asa ca e ok.
Intalnirea asta a fost declansatorul unor stari de mult uitate. Stari nu neaparat placute. Si asta ma rascoleste.
E un amestec de "nu te duce" si " mergi si infrunta-ti eul din trecut".
Nu e despre nimeni altcineva. E despre mine.
Eul meu din trecut isi dorea sa fie remarcat. Nu intelegea ca validarile vin din interior dar nici nu avea resursele necesare sa faca asta. Isi dorea sa fie placut de ceilalti. Venea dupa o perioada de respingere si cauta sa se vindece. Cauta un nou inceput si credea ca inceputul acela va fi ca al celorlalti colegi sau chiar mai tare. Doar ca nu a fost asa. Dar tot inceput a fost.
Eul meu din trecut isi dorea sa creada ca noii colegi vor fi cool si ca ne vom imprieteni. Doar ca nu era reciproc. Credea ca vom imparti acelasi apartament, pana cand unul din ei a inceput sa faca aluzii la a-mi cauta un alt apartament. Lucru care m-a facut sa ma simt naspa, recunosc. Nici nu stiam exact pentru cat timp era intelegerea sa stau acolo. Dar nici nu imi permiteam prea tare altceva.
Apoi toate situatiile neplacute cu celalalt. Umilitoare, as spune. Dar pe care si eu mi le-am asumat.Au fost si greselile mele. Si toate momentele in care mi-as fi dorit sa am o replica mai sarcastica si nu aveam.
Pentru ca eu nu crescusem ca ei.
Dar, dincolo de toate, cred ca in momentul in care s-a terminat Cehia, nimeni nu a mai dat doi bani pe mine. In afara de Moldo, cu care am mai tinut cumva legatura. Si cred ca asta a fost momentul in care m-am simtit cu adevarat outsider.
Si eul meu s-a frustrat. Nici nu reusise sa demonstreze cat de bun e el. Nici sa se imprieteneasca. Nici sa fie apreciat in vreun fel. Nimic.
Nu stiu daca interesul catre mine e cinstit sau nu. Si nu stiu daca e cinstit sa merg sa demonstrez cine sunt. Nu la propriu, doar prin simpla mea prezenta. Prin faptul ca sunt fericita, ca am un sot pe care il iubesc, ca ma plimb in jurul lumii mai mult decat ei toti la un loc. Ca nu sunt frustrata. Ca imi place sa zbor. Ca sunt comandant pe un avion mai util decat ei, la o companie cu un renume mult mai bun. Prin toate lucrurile astea pe care le iubesc la viata mea si care chiar cred ca radiaza. Doar atat.
Dar cred ca simt ca e gresit pentru ca, revenind la ce scriam mai sus, nu ar trebui sa ma compar cu nimeni.
Cred ca ar trebui sa merg pentru eul meu interior. Pentru a-l infrange pe el. Pe eu. Sa ii arat ca eu pot fi fara el. Ca pot fi eu fara frustrarile lui.
Cred ca ar trebui sa merg pentru a avea un closure cumva. Cu eul meu si cu nimeni altcineva. Pentru a-i face cunostinta cu eul meu de acum. Mai puternic. Mai bun. Si mai nepasator fara de tot ce crede lumea.
Se spune ca trebuie sa ne infruntam demonii, nu-i asa?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu