Nu am mai scris de mult. Dar intr-un fel ma bucura asta. Cred ca inspiratia este mana in mana cu nefericirea. Si cu singuratatea. Cand esti singur, simti nevoia sa iti impartasesti trairile cu cineva. Si cu cine altcineva decat cu tine insuti?
Am mers pe jos de la simulator spre hotel. De-a lungul pistei 22 in Stansted. Si fara sa vreau am inceput sa reflectez. La viata. La faptul ca acasa nu e niciodata acasa pentru mine. Ma simt acasa de fiecare data cand vin aici. Ma simteam mai acasa in Dubai, in ciuda superficialitatii de acolo. De fiecare data cand plec ma simt ca si cum as evada dintr-un spatiu care ma sufoca. Si Romania ma sufoca: prin toate neajunsurile, prin toata ignoranta, prin toata nepolitetea, prin toata incertitudinea, prin toti oamenii care se cred patrioti doar pentru ca isi pun un steag la fereastra de 1 Decembrie sau posteaza pe Facebook cat de mandri sunt ei ca sunt romani. Oameni care nu stiu sa vorbeasca corect limba romana,oameni care continua sa se urasca unul pe altul, oameni care musca pentru ca au fost muscati la randul lor, oameni care se complac doar pentru ca si altii fac la fel.
Pe de alta parte imi dau seama ca nu ma voi simti acasa nici singura. Indiferent cat de perfect va fi locul in care ma voi afla. Imi dau seama ca poate lui ii va fi greu. Dar nici nu pot afla daca nu incerc. Si atunci ma cuprinde o panica.
Da, sunt idealista. Sunt perfectionista. Ma simt mai bine singura decat in compania nepotrivita. Doar ca, de data asta, compania este potrivita.
Viata este complicata. Sau noi o facem complicata. Sau poate ca sunt urcusuri si coborasuri. Cine stie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu