In ultima perioada am auzit sau m-am intalnit cu persoane cu care am copilarit intr-un fel sau altul. Si care, cumva, au deschis o cutie a pandorei: a eului meu din trecut. Incercam sa fac o retrospectiva a propriei mele vieti. A experientelor acumulate pana acum. A greutatilor. A esecurilor. A succeselor. A propriilor alegeri.
Si ma simt foarte recunoscatoare pentru tot. Dar mai ales pentru greutatile pe care le uram atat de mult in momentele respective dar fara de care nu as fi ajuns omul care sunt acum.
Fara prea multa modestie, cred ca sunt un om care a facut si face lucruri si care nu s-a dat batut. Si mai cred ca, in mare parte, deciziile pe care le-am luat nu s-au bazat pe calea usoara. Pentru ca, in opinia mea, nimic frumos nu vine pe calea usoara. Pentru ca obiectivul nu ar trebui sa fie un scop in sine, ci un declansator pentru o calatorie personala. Iar acea calatorie va aduce sau nu o dezvoltare personala. Pentru cei care au ochi pentru asta.
Cand ma refer ca am facut lucruri, nu ma refer doar la lucrurile palpabile: la cariera, bunastare materiala, statut social si alte chestii de genul. Ma refer la convingeri, aspiratii, valori si capacitatile necesare pentru a naviga prin viata intr-un sens insemnat si eficient.
Cred ca toate capacitatile pe care le-am dobandit, le-am obtinut mai ales datorita drumului anevoios pe care l-am avut.
Mi-ar placea sa las o descriere a mea aici, pentru mai tarziu.
" Ma numesc Andrada si am pornit la drum crescuta in mare parte de bunici, la curte. Toata copilaria mea m-am urcat prin copaci si m-am jucat cu gainile. Dorinta mea cea mai mare era sa am un cal si un caine. Sau mai multi. Serialele mele preferate erau " Black Beauty" si "Lassie". Prietenul meu cel mai bun din copilarie era un baiat pe nume Iulian iar impreuna ne jucam cu masinutele.
Am crescut destul de inocenta, intr-un oras linistit in care nu se intamplau foarte multe lucruri. Prima data cand m-a inselat cineva a fost cand aveam vreo 5 ani si o fata mi-a zis ca am rucsacul deschis si s-a oferit sa mi-l inchida ea. In naivitatea mea, i-am dat si ceasul de la mana sa il puna in rucsac. Si dus a fost ceasul ala.
Pe la vreo 6 ani, am salvat o cioara impreuna cu bunica mea. Am crescut-o si i-am dat numele de "Crau". Crau venea dupa mine peste tot si raspundea la nume. O tineam in uscatorul de pe scara blocului, care nu avea geamuri. Tocmai pentru a nu fi captiva. Cred ca atunci cand a fost pregatita, Crau a plecat. Sper. Si sper ca i-a fost bine apoi.
Cand am mai crescut putin, pe la 13-14 ani, am inceput sa merg pe munte cu cortul, cu tatal meu si cu prietena mea cea mai buna de atunci si tatal ei si alte 3 fete. Eu eram cea mai lipsita de rezistenta si care ma plangeam tot timpul. Dar in timpul excursiilor acelea a fost un moment care mi-a ramas in minte. In timp ce ma plangeam ca e prea grea urcarea, ca e ceata, ca e ploaie, ca e frig, ca nu vad nimic, tatal prietenei mele mi-a zis cumva ca urcarea e ca o metafora a greutatilor vietii si ca recompensa adevarata va fi privelistea de pe varf, dupa ce voi fi parcurs tot drumul anevoios. Si ca e ca un exercitiu mental de rezistenta.
Lucrul ala l-am tinut minte toata viata. La fel ca si cel cu definitia unui concurent si a unui campion.
De-a lungul vietii consider ca am avut mai multe deceptii ( decat majoritatea oamenilor ) din partea prietenelor. Cred ca, cumva, intotdeauna am tanjit dupa o reciprocitate in prietenie pe care nu am avut-o nici pana acum. Dra care cred ca m-a ajutat sa setez niste limite.
Prima deceptie a fost din partea Danei, apoi a Ralucai, apoi a Andreei, a Ioanei si intr-un fel mai putin dur, a Adinei. Dar cu Adina am ramas prietena si sper sa raman in continuare.
Toata adolescenta mea am fost nebunatica si extrovertita pe exterior, radeam mult, ma prosteam, dar in adancul sufletului imi placea sa petrec timp cu mine si sa fac lucruri mai artistice: sa pictez, sa pozez, sa citesc. Imi doream mult un aparat foto profesional, insa nu imi permiteam sa imi cumpar.
Pe la 15 ani m-am inscris la Aeroclub si am avut primul zbor cu planorul. Desi in primul an nu am fost atat de motivata, in al doilea an am inceput sa merg zilnic in timpul vacantei de vara. Nu stiu daca dragostea mea pentru zbor s-a infiripat pentru ca ma facea mai speciala sa fac lucrul acela la acea varsta sau din alte motive, dar cert e ca a devenit usor usor parte din mine.
La 17 ani eram deja convinsa ca nu mai e cale de intors si ca tot ce vreau sa fac in viata e sa zbor. Am incercat in clasa a 11a sa invat si sa recuperez toata materia de liceu la matematica si fizica. Toti profesorii imi ziceau ca va fi imposibil, ceea ce a si fost. Dar in acelasi timp ziceau ca sunt cea mai motivata persoana pe care au intalnit-o.
Tot in acelasi an am fost sa obtin certificatul medical, pe care l-am picat. Acolo a inceput seria esecurilor mele pe care le-am urat atat de mult dar care au fost atat de benefice pentru dezvoltarea mea.
Nu o sa reiau aici toata povestea mea aviatica cu deceptii si depresii si cu final fericit.
Punct si de la capat.
Am 36 de ani. Am o relatie frumoasa cu cel mai bun sot pe care puteam sa il am. Sunt comandant pe Boeing 737 la o companie low cost. Calatoresc mult impreuna cu Ionut. Imi place sa fotografiez tot ce vad, de sus si de jos. Imi place sa merg pe jos. Imi place sa citesc si sa invat mereu lucruri noi. Imi place sa merg la sala si sa mananc sanatos. Iubesc animalele si mi-as dori sa am implic mai mult sa le ajut. Imi plac lucrurile simple.
Cred ca un om are nevoie de obiective in viata pentru a fi fericit. Cred ca mereu trebuie sa ne gasim noi obiective care sa ne ajute sa parcurgem carari nestrabatute pana atunci. Cred ca toate experientele noi ne ajuta si ne modeleaza cumva.
Eu? Eu imi doresc sa merg in toata lumea si apoi, cand am terminat de mers, sa mai merg din nou. Imi doresc sa fac documentare cu Ionut ptr awareness asupra planetei, poluarii, animalelor si tuturor lucrurilor care sunt fragile in aceste momente. Imi doresc sa ajut si sa schimb o mica particica din lume. Imi doresc sa cresc si sa ma dezvolt ca persoana.
Imi doresc sa raman eu.
Cred ca am dobandit destul de multe capacitati in drumul meu. Consider ca ma organizez mai bine decat majoritatea oamenilor si ca sunt in stare sa separ lucrurile in pasi mici pentru a nu fi coplesita de imensitatea obiectivelor. Mai cred ca sunt o persoana motivata si cumpatata. Am devenit pe parcurs o persoana rationala, capabila sa ia decizii rationale. Dar mereu va fi de lucrat aici.
Cred ca sunt o persoana care stie sa isi invinga fricile si nu se da batuta. Cred ca ma pricep sa gasesc solutii de cele mai multe ori. Cred ca reusesc sa imi pastrez calmul in situatii mai periculoase.
Cred ca sunt structurata si cred ca sunt capabila sa iau deciziile grele azi pentru o viata mai usoara maine. Cred ca am putere sa zic imi pare rau si sa imi asum responsabilitatea pentru greselile mele. Cred ca sunt sincera cu mine. Mai sincera decat majoritatea oamenilor.
Nu ma consider nici frumoasa, nici desteapta. Dar daca as putea sa plusez la una din cele doua, mi-as dori sa fiu mai desteapta. Frumusetea e trecatoare. Am invatat sa ma accept asa cum sunt, cu bune si cu rele. Desi simt ca imbatranesc, nu mi-as mai dori sa am tineretea de la 20 de ani. Prefer intelepciunea de acum. Chiar asa, cu cateva riduri in plus. Desi Ionut ar spune ca eu nu ma iubesc pe mine, nu e adevarat. Eu chiar sunt fericita cu ce sunt si cum am ajuns. Departe de a fi perfecta, sunt reala. Ceea ce e mai important, cred eu."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu