Atunci, in septembrie, cand am parcat masina in fata casei alor mei si m-am inchis in camera si am inceput blogul asta, nu ma gandeam ca va exista si peste 14 ani. Nu ma gandeam la nimic, de fapt. Era doar un fel de a ma detasa, de a ma elibera, de a vorbi cu cineva. De a vorbi cu mine.
Nu ma gandeam ca va deveni ca un album de sentimente si stari. Care ma va linisti la un moment dat.
Vezi tu, noi ca oameni, dupa ce suferinta se termina, avem impresia ca nici nu a existat. Si e bine ca avem impresia asta, caci altfel nu am putea sa mai trecem peste. Insa cand suferim din nou, parca ni se pare ca nu am mai intalnit niciodata o suferinta ca asta. Ca e mai presus de orice. Dar e bine totusi sa avem un reper.
Imi aduc aminte cand eram la Etihad, in camera aia de hotel din Bangkok, dupa nebunia cu interviul Blueair, dupa ce am pierdut avionul spre Dubai, dupa ce nu am dormit 2 nopti. Cand se instalase o depresie profunda, cand parea ca viata nu mai are niciun sens, cand imi doream sa dispar, cand parea ca nu mai exista nicio solutie.
Cred ca aia a fost ultima oara cand am fost atat de disperata. Cand simteam ca sunt atat de aproape de a pierde toate eforturile.
Disperarile ulterioare au fost de alta natura.
Dar acum ma simt la fel ca atunci. Tot intr-o camera de hotel, dar mai nasoala de data asta. Tot singura. Tot incercand sa ma gandesc la momentele in care eram cu bunica si eram protejata de tot. Cand era bine.
Scriu aici si ma simt mai putin singura. E doar un ipad pe care scriu, dar parca vorbesc cu cineva. E ca atunci cand vorbesti cu tine in oglinda. Si cateodata, oglinda e chiar mai buna decat un psiholog. Pentru ca oglinda nu te judeca. Doar te asculta. Si te face si pe tine sa te asculti. Si doar tu trebuie sa te asculti. Pentru ca doar tu te poti ridica. Ceilalti te pot sprijini doar. Insa tu esti cel care se poate ridica cu adevarat.
M-am trezit cu tot felul de stari. Toate de disperare. Si e impropriu sa zic ca m-am tezit cand de fapt nici nu am dormit. Ma simt cumva vinovata ca am sunat sick. Insa m-as si fi simtit si mai vinovata daca nu as fi facut-o. Nu mi-as fi iertat aceeasi greseala de doua ori. Ma apuca o panica, simt ca mi-a ajuns cutitul la os. Simt ca m-am bucurat prea devreme. Simt ca sunt pe punctul de a pierde tot ce am castigat prin eforturile din ultimii ani. Simt ca nu mai am back up. Simt ca trebuie sa dau tot ce pot, dar ca nu exista “in cel mai rau caz”.
Si cred ca atunci cand simti toate lucrurile astea, atunci cand e disperarea cea mai mare, cand simti ca nu mai ai cale de scapare, atunci te ridici si inveti cu adevarat. Cred ca uneori trebuie sa cazi sub nivelul marii pentru a putea inota apoi. Si mai cred ca nu te poti ridica din prima. Cred ca dureaza putin sa-ti revii. Si cred ca atunci trebuie sa iti fii cea mai buna prietena.
Simt ca atunci cand pare “ too good to be true “ , e chiar too good to be true. Parea ca am trecut prea usor prin upgrade-ul asta si simteam ca pare prea usor. Dar nu ma asteptam la asta, la un line check nu neaparat corect, de ziua mea, care sa se termine printr-un esec. Chiar nu ma asteptam. In continuare imi doresc sa fie un vis urat, dar nu e. Imi doresc sa ma aprobe lumea insa nu ma ajuta cu nimic. Si daca am dreptate si daca nu, realitatea e aceeasi. Ca trebuie sa mai trec o data prin asta. Si de data asta sa fie bine. Si de aici e toata presiunea.
Mi-as dori sa ma bucur mai mult de viata insa mi-e tare greu. Fix in clipa asta mi-e tare greu. Si ma simt vinovata pentru asta. Dar trebuie sa ma ridic cumva. Trebuie sa ma adun si sa merg mai departe, pentru ca nu am de ales. Trebuie sa imi spun ca nu toti oamenii imi vor raul. Trebuie sa imi spun ca sunt puternica si ca o sa fie bine. Trebuie, trebuie, trebuie.
Am voie sa fac orice lucru care ma face sa ma adun si sa merg mai departe, cu conditia sa ma ridic apoi. Sunt momente in care e mai greu. Ca asta. Dar nu am de ales.
Sunt mai puternica decat cred. Chiar sunt. Si ma pot ridica. Pot merge mai departe. Pot trece peste asta. Va fi greu, dar nu imposibil. Asa e uneori. Se aduna toate. Vorba bunicii, un necaz nu vine niciodata singur.
Dar trebuie sa accept ceea ce nu pot schimba, trebuie sa lupt pentru ceea ce pot schimba, trebuie sa ma ridic si sa-mi spun ca o sa fie bine. Pentru ca sunt singura care imi poate zice asta.
Definitia unui concurent: da tot ce are si atunci cand ajunge la capatul puterilor si simte asta, abandoneaza. Definitia unui campion: da tot ce are si atunci cand ajunge la capatul puterilor si simte asta, se aduna si merge mai departe.
Uneori sa te aduni nu e atat de simplu si clar. Uneori sa te aduni inseamna sa suni sick cand nu esti sigur, inseamna sa iti urmezi instinctul si sa crezi in tine. Uneori sa te aduni inseamna sa cazi si sa accept ca ai cazut, sa iti lingi ranile, sa iti iei un ragaz. Dar indiferent cum ar fi, sa reusesti sa te ridici apoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu