Imi vine sa plang atat de tare. Sa urlu. Sa zbier din toti rarunchii. Sa strig ca nu e corect. Imi vreau visele inapoi, sperantele, aspiratiile, sistemul meu de iluzii... Imi vreau libertatea inapoi. Libertatea de a pune intrebari, de a roti cuvintele in manej, de a visa si a crede ca visele se pot implini. Libertatea conditiei umane, libertatea de a dormi pe timp de noapte, libertatea de a fi om mai presus de orice. Vreau sa fiu libera, dar nu ratata. Vreau sa fiu libera atat cat sa nu devina o liberate apasatoare. Nu vreau o libertate fortata...
Am invatat atat. Iar aspiratiile mele imi dadeau putere. M-am chinuit sa fac ceva si am ajuns o cenusareasa de care isi bat joc toti. O cenusareasa fara nici un drept, fara nicio valoare...
Stiu ca pot mai mult, dar ce conteaza ? Pe nimeni nu intereseaza asta...
Nu mai am casa. Singura casa in care ma simteam confortabil era casa aspiratiilor mele. In care zborul imi era acoperisul iar speranta imi era patul. Ma cuibaream acolo si ma incalzeam cu lupta pentru visul meu. Indiferent ca ploua cu insuccese sau ca viscolea cu probleme, iluzia ca intr-o buna zi voi ajunge acolo sus ma facea sa trec peste toate. Casa aceea nu mai e. Iar eu nu mai sunt eu.
Imi spun sa fiu rationala. In viata nu e totul roz. De fapt, niciodata. Dar.. Nici usor nu e sa admiti asta.
De ce toata lumea spune sa lupti pentru visele tale? De ce m-am lasat condusa de asta?!?
Cred ca cei mai fericiti sunt lasii. Si prostii. Fericirea nu e pentru cei puternici. Sau curajosi. Nu, nu e.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu